Electrozii folosiți la încălzirea electrică sunt conductoare refractare care nu participă la reacțiile cuptorului. De exemplu, electrozii grafitizați folosiți în realizarea oțelului necesită în principal rezistivitate scăzută, iar cerințele de rezistență și conținut de cenușă nu sunt la fel de mari ca cele pentru semiconductor și grafit nuclear. Acest lucru este valabil mai ales pentru electrozii folosiți în alte aplicații de încălzire minerală, cum ar fi în producerea de carbură de calciu. Materiile prime sunt Coke și Quicklime, atât materiale ieftine, cât și impure. Coca conține o cantitate mare de cenușă, astfel încât utilizarea electrozilor cu conținut ridicat de cenușă este acceptabilă, deoarece impuritățile introduse de electrozi consumabili pot fi descompuse de căldura cuptorului sau expulzate cu zgura.
În cele mai multe cazuri, impuritățile din electrozi nu vor intra în produs sau, dacă o fac, nu vor afecta în mod semnificativ produsul. Prin urmare, electrozii folosiți la încălzirea electrică pot avea un conținut ridicat de cenușă, fie pentru că conținutul de cenușă este lipsit de importanță, fie pentru că utilizarea electrozilor mai ieftini justifică compromisul de rezistență.
Creșterea capacității electrice a cuptorului necesită o creștere corespunzătoare a barelor de bus și a electrozilor, ceea ce înseamnă, de asemenea, cerințe mai stricte pentru performanța electrodului pentru a se adapta tehnicilor mai sofisticate de realizare a oțelului. Contaminarea cu sulf de la electrozi poate fi semnificativă în oțelul cuptorului electric, astfel încât electrozii sunt fabricați folosind cocs cu sulf scăzut.
În anii ’40, a existat o tendință de creștere a temperaturii de grafitizare (adică gradul de grafitizare) și utilizarea cocsului cu cenușă scăzută pentru a îmbunătăți conductivitatea electrodului. Ulterior, cocsul de grafit a fost utilizat pentru a produce electrozi. Pe măsură ce capacitatea cuptorului a crescut, diametrele electrodului a crescut pentru a menține densitatea de curent necesară, ceea ce a creat dificultăți în formarea electrodului. Până în anii 1960, au fost dezvoltați electrozi cu putere mare și ultra-înaltă, îmbunătățindu-și calitatea și astfel capacitatea lor de a rezista la densități de curent ridicate.

